Până nu demult, notebook-urile pe care cineva le putea cumpara veneau fie cu o placă video integrată (deseori de la Intel) fie cu una dedicată (Ati sau nVidia). Primele ofereau o autonomie mai ridicată, în timp ce ideea de ‘gamimg’ era interzisă total. Cele cu placă dedicată permiteau rularea jocurilor însă nu ofereau cine știe ce autonomie.

Cum omenirea e mereu în căutarea de soluții mai bune și mai eficiente a apărut ideea de ‘switchable graphics’. Ce înseamnă asta? Înseamnă că un singur notebook venea echipat și cu placa video integrată și cu una dedicată. Ideea este simplă: cât timp nu ai nevoie de putere de la GPU, mergi pe varianta integrată. Altfel treci pe cea dedicată.

O idee foarte bună însă implementată prost. La început utilizatorul era nevoit să restarteze sistemul de operare pentru a putea porni placa dedicată și a o folosi în consecință. Versiunea mai recente, permit trecerea de la un tip la celălalt fără restartare însă toate aplicațiile trebuiesc închise, monitorul se stinge, se aprinde. În fine, destul de multe dureri de cap și inconveniente.

Tehnologia oferită de nVidia implementează ideea de ‘switchable graphics’ așa cum trebuie. Fără restartări, fără închiderea aplicațiilor etc. Totul se întămplă în background. Asemănător procesoarelor din ziua de azi care la relanti funcționează la o frecvență mică (și astfel consum de energie mic și mai puțină căldură disipată), iar când este nevoie de putere de calcul ajung la frecvența nominală sau chiar o depășesc. Lucrul acesta se va întămpla pe viitor, trecerea de la relanti și gpu intregrat la putere maximă și gpu dedicat.

Singura mențiune este că tehnologie funcționează numai cu procesoare și chipset-uri Intel.