Au trecut 4 ani de cand polonezii de CD Projekt ne-au oferit primul joc inspirat de lucrarile lui Andrzej Sapkowski, joc care a atins statutul de “cult classic” printre multi fani ai genului dar care insa nu s-a bucurat de succesul comercial pe care l-ar fi meritat. Ei bine dupa un esec pe console in 2009, acestia revin cu un sequel care incearca sa repare si sa imbunatateasca multe din aspectele originalului, in acelasi timp incercand sa ofere o experienta de prima mana demna de un buget mare, dar care totusi pastreaza o aroma de originalitate tipica productiilor indie.

Pentru cei care nu sunt familiarizati cu lumea in care se desfasoara evenimentele din “The Witcher” merita sa spunem cateva cuvinte despre aceasta. Jucatorul este aruncat intr-un univers low fantasy cu maiestrie conturat, in care primeaza intrigile politice si tensiunile sociale, populat de suspectii obisnuiti: elfi, dwarfi, etc. . Figura centrala este reprezentata de Geralt of Rivia, un “witcher”, in alte cuvinte un monster slayer profesionist, produsul a multi ani de antrenamente de elita si a cateva mutatii care ii ofera un avantaj crucial in meseria sa. Aceasta lume intunecata este redata cu un lux de detalii rar intalnit realizandu-se o imbinare perfecta intre toate aspectele acesteia, care pana la urma ii confera o naturalete pe care o veti sesiza inca de la primii pasi facuti in cizmele lui Geralt.

Povestea se concentreaza asupra unui complot ce vizeaza asasinarea regilor ce stau in fruntea regatelor nordului, pentru motive misterioase. Eroul nostru este prins in mijlocul acestuia, fiind luat drept unul dintre asasini in momentul in care este descoperit stand deasupra cadavrului regelui Foltest. De aici incolo urmeaza o aventura epica, in care Geralt va incerca sa puna mana pe adevaratii vinovati, dar si sa descalceasca itele complotului. Adevarul este ca lucrurile nu stau chiar atat de simplu, insa probabil mi-ar lua mult prea mult timp sa explic toate subtilitatile firului epic. Ceea ce este important insa este ca foarte multe aspecte vor ramane invaluite in ceata pentru cei care nu au jucat primul joc al seriei, sau care nu au citit romanele. Sunt foarte multe aluzii la evenimente din jocul precedent sau la trecutul diferitelor personaje si chiar al lumii.

Spre exemplu, relatiile politice dintre regate nu sunt explicate in joc insa, se asteapta parca din partea jucatorului ca acesta sa stie de ce Nilfgaard-ul reprezinta un pericol atat de mare, de ce dwarfii nu s-ar alia cu fortele Kaedwen-ului sau de ce “Order of the Flaming Rose” este o amenintare pentru non-humans si ce s-a intamplat in Vizima. Chiar si trecutul recent al lui Geralt nu este explicat atat de bine pentru o persoana care tocmai a venit in contact cu seria. Pe de alta parte evenimentele si modul in care acestea pot fi influentate reprezinta sarea si piperul povestii. Este de-a dreptul fascinant felul in care deciziile pe care le poti lua decid nu doar atitudinea NPC-urilor dar si ce personaje vei intalni, ce zone vei vizita si multe altele. Ca alegi sa cruti un inamic, sa executi un prizonier sau sa vizitezi un bordel pentru a “gusta” din placerile locale, toate aceste alegeri vor fi reflectate mai tarziu in joc.

Dialogurile sunt bine scrise in mare parte, cu o doza serioasa de umor care s-ar putea sa contrasteze cu tonul serios al jocului ( a se vedea dialogul despre “The One Ring” ). Voice actingul este decent, nimic nu iese in evidenta ca fiind deosebit de bun insa nici deosebit de rau. Vocea lui Geralt aminteste constant de Christopher Lambert, pe cand restul pot fi uitate cu usurinta. Coloana sonora are cateva melodii bune insa de cele mai multe ori vor trece neobservate datorita actiunii.

Si acum sa ne oprim asupra graficii. Cu siguranta acesta este unul din acele jocuri pentru care merita sa iti golesti buzunarele pentru a cumpara o noua placa video. De la tabere de razboi cu panza corturilor fluturand in vant, la mlastini impanzite de vegetatie deasa prin care patrund razele soarelui si pana la campuri de lupta si ruine ascunse in munti totul arata uluitor. “The Witcher” este probabil cel mai frumos joc al acestui an. Cu toate acestea exista un pret care trebuie platit. Framerate-ul scade simtitor in unele momente provocand frustrare si de multe ori avem de-a face cu pop-in textures care reusesc sa strice atmosfera creata cu o asemenea grija. De cateva ori Geralt insusi trece prin environment si chiar prin unele personaje. O fi el witcher, dar…

Gameplay-ul reprezinta o problema ceva mai sensibila si tocmai de aceea este mentionat mai spre sfarsit. In primul rand sistemul de combat a fost simplificat fata de primul joc al seriei. Pe cand in jocul original Geralt se putea folosi de trei stance-uri diferite in sequel nu exista decat unul, cuplat cu intregul arsenal de dodge-uri si parry-uri. Cele doua sabii isi fac din nou aparitia, una de otel pentru adversari umani si una de argint pentru diferitele creaturi ce pot fi intalnite pe parcursul jocului. Combatul reflecta intr-o oarecare masura natura de muritor a lui Geralt, acesta bazandu-se pe multe dodge-uri, orice incercare de lupta directa in mijlocul unui grup de inamici fiind taxata cu o moarte rapida. O mare problema pentru multi este reprezentata de lipsa tutorialelor ce ar trebui sa explice mecanicile jocului. Combat-ul, initial este un proces foarte anevoios ceea ce face ca prima parte a jocului sa para neiertatoare, insa jucatorii mai experimentati vor reusi sa treaca cu usurinta peste acest obstacol. De asemenea nu sunt explicate asa cum ar trebui sisteme precum cele de upgrade, mutagens si chiar alchemy, pentru intelegerea acestora fiind necesara o lupta constanta cu meniurile intortocheate. Din nou veteranii genului nu ar trebui sa intampine mari dificultati.

Un aspect important il reprezinta asadar nivelul de dificultate care, in mod anormal, este ridicat la inceput ( din cauza problemelor mentionate mai devreme) si care scade drastic spre sfarsitul jocului, odata ce numarul de talent points alocate creste. Abilitati precum “group finisher” sau rezistente imbunatatite fac ca intalnirile cu grupurile de inamici sa fie la fel de lejere ca o plimbare in parc. Faptul ca jocul refuza de cele mai multe ori sa tina jucatorul de mana in timpul quest-urilor s-ar putea sa contribuie pentru multi la nivelul de dificultate, insa pentru un RPG imboldul acesta de a descoperi calea catre obiectiv si solutiile, nu fac decat sa sporeasca gradul de imersivitate.

Pentru 30-35 de ore un univers complex isi deschide portile oferind o poveste intunecata plina de intorsaturi neasteptate si alegeri pline de importanta, personaje memorabile si o atitudine diferita ce vine ca o alternativa la RPG-urile moderne evocand in felul acesta sensibilitati ce pentru multi tin poate mai mult de jocuri clasice.Polonezii de la CD Projekt au intrecut toate asteptarile si putem afirma cu siguranta ca au devenit o forta creativa demna de luat in seama.In concluzie, “The Witcher 2: Assassins of Kings” reprezinta poate cel mai bun RPG al acestui an si o alegere sigura pentru fanii genului si nu numai.